Reîncărcăm Marfă după cincisprezece ani, nu după zece, nici după douăzeci . Ca și când fiecare dintre noi ar fi avut nevoie de trei ani de împliniri, de așteptare, de coacere. Care or fi fost anii mei? Care ai celorlalți? Unul dintre ai mei a fost sigur 1999, când am scos Poemul de gardă.
În ceea ce mă privește, am ținut să apară această nouă antologie în primul rând pentru a dovedi că nu ne-au intrat fumurile în cap într-atât să nu mai putem sta, prietenește, ca pe vremuri, să bem o cafea la aceeași carte. Să ne considerăm egali în fața poeziei. După aceea, cred că e haios să arătăm în ce mod am evoluat fiecare de la prima noastră ieșire în lume. În tinerețe am făcut atât sporturi individuale cât și de echipă, astfel încât am învățat să mă simt bine în ambele ipostaze. În plus, cred că o antologie (mai ales reîncărcată) dă forță și reper unei generații de poeți. Nu mai zic că mă mândresc cu fiecare din ceilalți patru și le mulțumesc că m-au luat, atunci de mult, în această cinci într-o barcă (fără a mai socoti mulți prieteni care ne-au ajutat atât de mult de-a lungul timpului, cum sunt George Mihăiță, regretatul George Pruteanu, Gabriel Rusu, Florin Iaru, Mihai Zgondoiu).
Îmi amintesc vremurile în care ne-am cunoscut (of, elixir al tinereții prime...). Când eram eu șef de cenaclu la Săgetătorul , cu un an mai mare decât Cipariu și Pleșa și cu doi decât Gherguț (conta la vârsta aceea!). Ne hârjoneam, ne tachinam, scriam diferit, atmosfera era însă provocatoare. Vroia, fiecare dintre noi, să fie cel mai bun. După mine a urmat la șefia cenaclului Cipariu, după care nu mai știu. Mărturisesc că planul inițial era ca Marfă să îl includă, alături de ceilalți patru, pe Alexander Baumgarten, nu pe mine. Nici până în ziua de azi nu am aflat clar de ce, în cele din urmă, m-au sunat pe mine și am acceptat imediat.
Iată acum poeme noi ale vechii echipe. Am văzut poze din vremea aceea, Pleșa a promis că le încarcă și aici, pe blog. M-am amuzat și m-am emoționat. Aveam niște haine ciudate. Izbitor cum semăna Gherguț cu John Lennon. Cipariu părea nu de douăzeci și patru, ci de șaisprezece ani. Eu aveam barbă. Dumitrescu avea un chip de elev bun și silitor, nu de textier revoltat. Pleșa era tuns ca elevii de atunci, nu avea plete.
Ne vom viconți bragelonnește vreodată? Rămâne de văzut.
Bogdan O. Popescu
Bogdan O. Popescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu