Trebuia să se cheme Marfă 2.

Prima dată când am vorbit de această carte, Cipariu, cel care a lansat, efervescent şi mesianic cum îi e felul, ideea, a spus „Gata, scoatem Marfă 2. Te bagi, nu?”. Ca nişte producători de film în cea mai cumplită pană de inspiraţie, care vor să stoarcă şi ultima picătură dintr-un succes de pe vremuri. Singura problemă: doar de convins vechii actori că mai pot cădea de pe cai fără să-i doară şalele, că pot să scape nevătămaţi din explozii şi sunt la fel de rezistenţi la pumni, fie ei şi trucaţi. Undeva ăsta este unul dintre marile avantaje când scrii poezie, ridurile se pot asorta cu sentimentele şi ideile mai bine decât cu aventura, pericolul şi vitejia.

După care ne-am dat seama că suntem doar cinci oameni care ştiu de cartea asta (ok, mai sunt câţiva iniţiaţi, de regulă partenerele noastre - din pacate niciuna dintre ele critic literar respectat -), şi ni s-a cam părut lipsit de modestie să ne raportăm lăudăros la un mare bestseller de care nu a auzit nimeni. Şi nici nu ne plac titlurile cu numere.

La bere, acolo unde brainstormingurile sunt năvalnice am râs de toate propunerile de alt titlu, iar dacă ne bănuiţi de lipsă de imaginaţie pentru ideea cu Marfă 2 este doar pentru că nu aţi ieşit atunci cu noi la bere. Printre variante a circulat, evident, şi cea care s-a lipit astăzi de carte, mai ales când prefaţatorul nostru ne-a spus că e cel mai bun titlu pentru volumul nostru.