Pe la mijlocul anilor ’90 ajunsesem cunoscut ca textier al Sarmalelor Reci. Pe atunci eram mai implicat în activitatea trupei, eram anti-sistem (într-un moment în care puţini aveau curajul) şi (fără s-o vreau sau fără să-mi pese prea mult) eram postmodern! Toate aceste atribute făceau din mine un animal cultural intrigant şi atrăgător pentru intelectualii vremii, aşa cum aveau să fie mai tîrziu rapperii sau pictorul naiv Ion B... Evident, aveam de partea mea publicul tînăr, sincer şi direct în reacţii. Dar faptul că stîrnisem şi interesul „maeştrilor” m-a propulsat în altă ligă. Revistele literare au început să-mi publice lyrics-urile şi să mi le recenzeze, am ajuns să fiu studiat în masterate şi doctorate, am fost considerat un poet în toată puterea cuvîntului...
Dan Mircea Cipariu ştia că eu scriu şi „poezie cultă”, îmi cunoştea tentativele în această direcţie şi mi le încuraja prieteneşte. Într-o zi mi-a spus: hai, gata, scoatem volum colectiv! Aşa că iată-mă debutând şi în volum, după ce apărusem în... album.
M-am trezit într-o companie de tineri poeţi destul de... diversă, ca să nu zic eterogenă. Spre deosebire de optzeciştii pe care toţi cinci îi admiram şi îi epigonizam (şi care ne-au inspirat şi maniera de a debuta în... desant), noi nu împărtăşeam vreo platformă estetică sau axiologică. Eram, nu tocmai o pleiadă, un cvasi-curcubeu: cinci culori diferite într-un mănunchi care avea măcar meritul de a sări în ochi!
Era important însă ca acea paletă lirică nouăzecistă să se dezvăluie lumii, într-o perioadă în care poezia tînără nu o ducea prea bine... Cipi dovedise încă de atunci intuiţie. Iar criticul Gabriel Rusu şi regretatul George Pruteanu, cei care au dotat volumul cu armătura teoretică, l-au confirmat: deşi veneam din lumi stilistice diferite, reprezentam un mood comun, un air du temps, un saeculum... În româneşte aş zice, cu toată ambiguitatea termenului „o fază”...
Azi, după cinsprezece ani, trăim altă fază. Ne-am maturizat; inevitabil scriem mai bine; şi, ajutaţi de perspectiva timpului, ne conştientizăm mai bine afinităţile. Fiind toţi cinci perfecţionişti, am zis să reedităm experimentul... într-o marfă reîncărcată, mai bună şi, ca orice joc secund, mai pură.
Florin Dumitrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu